DespreSuflet

[clarise]

Buna ziua,
Va solicit ajutorul, prin a-mi da niste sfaturi deoarece sunt complet depasita de situatie. Fetita mea in varsta de 6 ani si 4 luni are o teama accentuata de moarte care se manifest prin refuzarea gradinitei, plans si anxietate accentuata.
In fiecare dimineata ma roaga de mai mule ori sa o asigur ca nu i se va intampla nimic rau (adica moartea) nici ei nici mie.
Va rog din suflet dati-mi un sfat cum sa gestionez aceasta situatie, nu stiu cum sa mai fac.

[Gabriela]

Buna ziua,

Cel mai bine veti gestiona situatia daca apelati la un psihoterapeut, care sa stea de vorba direct cu fetita. Este primul pas pe care ar fi bine sa-l faceti.
Totodata, dati-i asigurari fetitei ca si atunci cand este la gradinita, oricand poate sa va contacteze si sa vorbeasca cu dvs. daca are o problema.
Spuneti-i si aratati-i ca o iubiti. Explicati-i ca va ganditi la ea cand este la gradinita.
Un copil are nevoie de multa dragoste. Gradinita poate insemna uneori pentru copil respingere din partea mamei.

Revin totusi la primul sfat, un psihoterapeut poate afla de unde a plecat aceasta teama, si va poate ajuta sa rezolvati aceasta situatie.


stres-f32/gradinita-un-factor-de-stres-t17.html

[Gabriela]

Tulburarea anxioasa este definita ca o preocupare excesiva in legatura cu anumite situatii, considerate ca iminente, fie ca exista suport real sau nu.
Desi o gandire rationala ar conduce la daramarea temeliei pe care s-au construit aceste scheme de gandire irationale, acest lucru nu este posibil pentru ca persoana in cauza a consolidat in timp acesta temelie prin ganduri de genul “daca pun raul inainte, nu o sa fiu dezamagita” sau “oricum mie nu mi se intampla nimic bun, ce rost are sa ma mai zbat” etc. In general, aceste scheme disfunctionale sunt transmise mai departe, facand parte din bagajul de cunostinte pe care copilul il mosteneste de la cei apropiati.
Pe un fond vulnerabil in care nu exista scheme adaptative, moartea unei rude sau a unui animal favorit, maladia unui copil, intrarea intr-un mediu necunoscut sau efectul unui film violent pot reprezenta pentru un copil factori traumatizanti care favorizeaza aparitia tulburarii de anxietate de separare.
Aceasta tulburare este specifica perioadei de sugar, copilariei sau adolescentei, are debut inainte de 18 ani si se instaleaza pe fondul unei perturbari care s-a derulat pe o perioada de minim 4 saptamani, in care subiectul a manifestat disconfort excesiv din cauza separarii de casa sau de persoanele apropiate – parinti sau frati.
Stilul parental anxios pare sa ii invete pe copii sa interpreteze si sa raspunda la stimuli caracterizati prin ambiguitate intr-un mod defensiv, ca si cand acestia ar fi amenintatori.
Anxietatea de separare este in stransa legatura cu relatiile de atasament din copilaria timpurie si imbraca diverse forme, de la protestele fata de plecarea parintilor pana la o preocupare nelinistita si exagerata fata de mama si tot ce tine de aceasta.
Astfel, persoana (copil sau adolescent) care sufera de aceasta tulburare resimte detresa cand este despartita de cei dragi si este afectata in plan social si scolar. Pe parcursul despartirii gandurile care apar sunt “sa nu pateasca ceva rau mama!”, “daca nu se mai intoarce” etc.
In cazul copiilor de varsta prescolara, anxietatea de separare se manifesta prin refuzul de a merge la gradinita si prin dorinta puternica de a fi in contact permanent cu cei de care se simt atasati afectiv. Astfel, acesti copii evita chiar si simplu fapt de a trece dintr-o incapere in cealalta neinsotiti, refuza sa doarma singuri, se opun despartirii de parinti cand sunt dusi la gradinita, au anumite tabieturi care reclama foarte multa atentie din partea parintilor etc.
Exista un numar destul de mare de copii care adorm doar daca au langa ei unul dintre parinti, si chiar si atunci adorm cu degetele inclestate in parul parintelui ca nu cumva acesta sa plece in timpul somnului lor. Daca totusi au fost convinsi sa doarma singuri, se trezesc in timpul noptii acuzand cosmaruri sau prezenta unor fiinte ireale in camera lor.
Cand sunt separati de persoanele de care sunt legati afectiv, acesti copii sunt preocupati de teama ca s-ar putea intampla ceva rau care sa-i afecteze pe cei dragi sau pe ei. Ii chestioneza pe cei dragi in legatura cu acest aspect si sunt convinsi ca daca se despart de cei dragi, nu vor mai avea posibilitatea de a se reuni, pentru ca moartea ii va desparti definitiv. Uneori devin chiar agresivi cu cei care incearca sa-i desparta, lovindu-i cu pumnii sau cu picioarele, dorind sa apere astfel permanenta legaturii lor.
Pentru a evita separarea atunci cand este anticipata, protesteaza manifestand diverse simptome in plan fiziologic precum: dureri de cap, dureri de stomac, greturi, varsaturi etc.
Anxietatea de separare afecteaza in medie aproximativ 4% dintre copii si adolescenti si este mai frecventa la copiii mamelor cu atacuri de panica.
O serie de strategii au fost dezvoltate pentru a-i ajuta pe parinti sa faca mai suportabila pentru copii perioada de separare:
- este preferabil sa se incurajeze experiente pozitive cu persoanele care vor „tine locul” parintelui si vor avea grija de copil – la inceput pentru perioade scurte de timp;
- cand copilul este adus intr-un mediu nou, este indicat sa aiba loc familiarizarea cu oamenii/locul respectiv inainte de a-l lasa singur acolo;
- sa se discute cu educatorul despre acceptarea jucariei sau a gentutei preferate a copilului la gradinita, scoala etc.
- incurajarea copilului, reamintindu-i cat de curajos este;
- discutii despre cum s-ar descurca intr-o asemenea situatie un personaj de poveste;
- parintele trebuie sa-i arate copilului ca ii intelege suferinta si ca i-o accepta, insa fara a arata o simpatie exagerata;
- este indicat sa se evite glume sau ridiculizari ale simptomelor copilului;
- este bine ca parintii sa focalizeze discutiile pe evenimentele pozitive care se vor produce la gradinita, si nu pe frica sau pe imaginarea evenimentelor negative care s-ar putea intampla acolo;
- limitarea accesului la programe TV care il pot speria pe copil;
- pregatirea copilului pentru mersul la gradinita sau scoala – cu ajutorul unor carti, filme sau a unor „expeditii” de „tatonare a terenului”;
- la plecarea parintelui, sarutul sau imbratisarea copilului cu o expresie optimista;
- evitarea prelungirii despartirii sau a revenirii de mai multe ori a parintelui pentru a vedea „ce face” copilul;
- evitarea plecarii „pe furis” a parintelui.
Aplicand aceste strategii parintele ii confirma copilului ca are puterea de a gestiona situatia cu care se confrunta, dezvoltandu-i astfel increderea in sine.

[CONSTANTA VASILE]

Separarea de scurta durata
Separarea temporara parinti-copii este echivalenta cu un stres, in special la prescolari, care o resimt ca pe o senzatie de insecuritate si anxietate. Circumstantele in care a survenit separarea sunt foarte importante.
Tulburarile emotionale si comportamentale sunt mai probabile in separarea de familie provenita datorita unui divort sau desfacerea unei casatorii, decat daca copilul pleaac pentru o perioada mai lunga la bunici. Separarea impusa de internarea intr-un spital ocupa o pozitie intermediara in aceasta enumerare.
Reactia de separare este maxima la varsta de 2 ani si scade in intensitate dupa 3 ani. Cea mai obisnuita conduita adoptata de copil este reactia violenta de protest: tipa refuza sa manance, demonstreaza un negativism greu de invins.
Reactia de separare prin internare in spital este o separare pura de parinti, frati, jucarii si de obicei, este de scurta durata. Revenit acasa copilul manifesta anxietate de separare exprimata prin unele modificari de comportament, frica de a merge singur la culcare, enurezis nocturn. Aceste reactii sunt mai putin marcante daca copilul este insotit de mama la internare sau daca se mentin contacte mai dese intre ei in timpul spitalizarii.

Separarea de lunga durata
Pierderea reala, mai mult decat cea simbolica, a ambilor parinti sau numai a unia dintre ei survenita in timpul dezvoltarii individului constituie un traumatism psihic sever, cu implicatii tardive sau imediate asupra dezvoltarii intrapsihice. Pierderea unui parinte poate deveni un model de nevroza fiind o trauma concreta si circumscrisa. Ea determina un un tip particular de organizare a emotiilor.
Pentru copilul de varsta mai mica, pierderea unui parinte prin deces genereaza fantezie si acestia continua sa spere in reintoarcerea lui. Imediat dupa survenirea decesului are loc un soc emotional, timp in care copilul are crize de agresiune, necontrolata, tipete, excitabilitate extrema. Dupa circa o luna de la eveniment reactiile psihologice ale copilului sunt comune, in sensul ca 77% dintre ei sufera de depresiune, manifestarile clinice cele mai obisnuite fiind rezultate slabe la invatatura si enurezis.
Baietii par mai sever afectati, mai ales daca si-au pierdut tatal. In etapa urmatoare copilul are tendinta de detasare de eveniment si orientare catre parintele supravietuitor, care, in aceasta etapa, nu a reusit nici el sa se adaptaze total la pierderea partenerului. Copilul mai mic de 10 ani mai spera in reversibilitatea evenimentului.
Persistenta tulburarilor de somn, a anxietatii si iritabilitatii dupa un timp mai lung de un an de la deces denota ca problema suferintei copilului nu a fost rezolvata.