Anxietatea de-a lungul vietii

[Miu Valentin]

Anxietatea este unul dintre afectele care ne insotesc pe parcursul intregii vietii. Modalitatile in care se poate face simtita sunt atat de diverse iar obiectele de care se ataseaza, sau mai corect spus de care noi o atasam, practic sunt infinite. Nu ar fi gresit sa spunem ca sunt atatea tipuri de anxietate cate tipuri de oameni sunt. Reactiile in fata ei sunt si ele numeroase: incercam sa-i anulam efectele cu ajutorul medicamentelor, dorim sa uitam de ea intr-un fel sau altul, sau incepem o psihoterapie. De fapt, niciuna dintre aceste modalitati nu va putea elimina anxietatea din viata noastra si cel putin una dintre ele nu promite asa ceva.

Pentru a intelege cvasi-prezenta anxietatii de-a lungul vietii noastre, am dori sa facem un mic excurs de-a lungul varstelor si sa prezentam, din perspectiva psihanalitica, anxietatile corespunzatoare.
Astfel, la inceputul vietii bebelusul are nevoie de mama lui pentru a creste, atat fizic cat si psihic, si nu este gresit daca am vorbi despre o fuziune intre cele doua organisme. Numai ca aceasta fuziune poate deveni periculoasa dand nastere unei anxietati de dezintegrare, adica bebelusul este supus unor trairi foarte intense in care chiar Sinele lui este in pericol, ca si cum nu ar mai avea limite care sa-l “tina impreuna”. Desigur aceasta este una dintre angoasele despre care cu greu se poate vorbi, fiindca existenta ei se datoreaza observarii si aparitiei ei in psihanalizele de adulti, pentru ca bebelusul nu ne poate spune ceea ce simte. Intensitatea cu care apar aceste trairi in urma regresiilor din psihanalize atesta cumva existenta angoasei de dezintegrare.
Crescand, bebelusul incepe sa incorporeze in el obiecte – in sensul psihanalitic – bune sau rele. Atunci cand obiectele bune sunt cele incorporate, prin sistemul digestiv, el este linistit, ca si cum ar fi protejat de ceea ce ar putea sa-i puna in pericol psihicul. Atunci cand obiectele rele sunt incorporate, apare anxietatea persecutorie, adica teama lui ca acele obiecte rele, initial exterioare, ar putea sa-l anihileze chiar din interiorul sau. Conceptul de anxietate persecutorie corespunde pozitiei schizo-paranoide postulata de Melanie Klein.
Odata cu cresterea, bebelusul devine capabil sa unifice fiintele din sfera ingrijirii lui astfel incat incet-incet putem vorbi de parinti asa cum ii vedem noi, adultii.
O alta anxietate corespunzatorare unui asemenea stadiu este angoasa de separare, de pierdere a obiectului, adica a parintilor (dar nu numai). Anxietatea de acest tip este adesea resimtita si de adulti in fata oricarei separari sau despartiri intalnita in viata.
In dezvoltarea lui, copilul intalneste mai tarziu frica pentru pierderea iubirii persoanelor semnificative din viata lui. Este o angoasa cu care suntem totusi mult mai familiarizati decat precedentele, pentru ca fiecare isi poate cu usurinta imagina, si cu putin efort chiar aminti, cum aprecia reactiile parintilor si cum se raporta la aceste reactii in directia obtinerii unei stari afective pozitive.
In felul acesta ajungem intr-o zona mult mai dezvoltata a aparatului psihic, zona pe care Freud ar fi situat-o dupa varsta de 4 ani, si anume stadiul caracterizat de complexul Oedip. Angoasa caracteristica, daca vreti chiar derivata din acest complex, este angoasa de castrare.
Aceasta poate fi exprimata simbolic prin diferite rani, si stim cu totii persoane care se tem destul de mult de a face o operatie.
Din punct de vedere psihanalitic teama de operatie, de altfel destul de des intalnita, poate avea legatura cu aceasta angoasa de castrare care presupune taierea unei parti din corp. Desigur acestea trebuie concepute in plan simbolic. Interdictiile parintilor pot avea un rol castrator.
Ultimul tip de angoasa se leaga de una dintre cele trei instante ale psihicului si se numeste angoasa de Supraeu. Aceasta se refera la mustrarile de constiinta sau la vinovatia pe care o resimtim atunci cand incalcam propriile noastre standarde de viata si este anxietatea ce apartine omului matur.
In clinica este relativ usor de observat ce fel de angoasa manifesta omul din fata noastra, astfel incat ne putem folosi relativ usor de aceasta clasificare pentru a identifica “locul” in care persona respectiva pare fixata sau “locul” in care capacitatea lui de a face fata angoasei nu a fost cea “potrivita”. Desigur scopul acestei identificari nu este acela de a face ca anxietatea sa dispara, ci mai degraba de a pune ordine intr-un plan de abordare clinica in asa fel incat sa ne putem referi la stadiul in care pacientul se afla. Este de asemenea interesant faptul ca inaintarea in varsta nu asigura si depasirea fiecarui obstacol, astfel incat este probabil ca un pacient sa manifeste un amalgam de astfel de anxietati, iar observarea acestui amalgam presupune si o grila de observatie, cam ca aceea despre care am vorbit mai sus.

Autor: Miu Valentin, psiholog
Cabinet de Psihologie - Miu Valentin